De plictiseala....

Fotografia mea
Nu exista prezent. Este doar o secunda de cuvant ce face legatura intre trecutul din care ar trebui sa invatam si viitorul in care ar trebui sa demonstram maturitate, inteligenta, bun simt, etc. Pana apuci sa rostesti cuvantul prezent, el este deja trecut. Deci am decis sa ma concentrez asupra lui ieri si sa invat din el ce sa nu fac maine. Cu drag si cu amintiri frumoase dar si cu dezamagiri multe, intorc spatele (si in viata si in poza de pe blog) acestui trecut si il las sa ramana (cu toti si cu toate) acolo unde merita sa fie.

joi, 8 octombrie 2009

Suntem ceea ce facem, nu ceea ce spunem...

Azi a fost o alta minunata zi in care nu am avut chef de nimic. Am fost usor agresiva de dimineata, dar mi-a trecut dupa pranz, si m-a lovit o replica a unei prietene cu care comentam pe una din retelele acestea sociale de mare anvergura.
Ei ii daduse la un test un rezultat “care ii placea”.
Si imi dau seama ce zace de fapt in aceasta sintagma si cat de mult mi-a otravit ea mie creierii si viata in ultimii ani, pentru ca anumite lucruri imi placeau. Si uitandu-ma in jur, am constatat (iarasi, fir-ar!!! :) ) ca nu sunt unica. Li s-a mai intamplat si altora.

Ne complacem in anumite situatii pentru ca ceva ne place. Problema este ca… nu stim exact daca e si real. O sa fiu mai explicita: ne facem noi in mintea noastra tot felul de scenarii pornind de la tot felul de presupuneri alimentate pe ici pe colo cu anumite chestii spuse sau facute (intotdeauna de altii) carora noi le dam o cu totul alta semnificatie.

De exemplu: ai un crash pentru un coleg de birou. Daca ala zice intr-o zi un “buna dimineata” mai vesel decat de obicei, si se mai si uita la tine cand zice, e claaaaar fericit ca te-a vazut pe tine. Poate… o fi fericit pentru ca a primit o oferta mai buna si pleaca din firma!!! Si nu, nu e obligat sa impartaseasca aceasta bucurie cu tine!
Sau: primesti de la EL un mail cu bancuri. In aceasta ecuatie EL este cel care iti place tie, reciproca nefiind (inca sau vreodata pana atunci) dovedita. Si ti se umple sufletul de bucurie ca ti-a trimis un mail! Tie si …. inca altor 20, dar ce conteazaaaaa! Daca ti-a trimis mail, clar ii place de tine!

Ati observat deja ca ma refer doar la femei aici si la modul in care noi putem sa percepem lucrurile? Asta pentru ca doar noi facem scenarii. Barbatii pot si ei sa faca presupuneri (pe care sa le considere leme si sa nu le confirme niciodata). Noi, insa, avem imaginatie! Noi am crescut cu povesti ca Cenusareasa si Alba ca Zapada care ne-au alimentat puterea de a face scenarii si de a crede ca e posibil, cand de fapt semnele arata… ca nu e! Si uneori, bietele semne se tot arata timp de ani de zile, si noi tot nu le vedem. Si ni se mai si repeta unele experiente, ca poate invatam din ele, si noi nu si nu!

Deci… e frumos sa faci scenarii, ne place, ne face sa ne simtit bine pe moment… pe mai multe momente sau luni sau ani … dar e real? Si mai ascultam si cate o melodie care ne face sa visam. “Uite ce bine ni se potrivesc versurile!!!”
Cum ne face asta cu “imi place” sa ne traim viata mai bine ca pana acum, sa reusim sa evoluam ca persoane, sa nu ne mai otravim mintea cu sperante si sa fim mai atente la realitate?
Nu ne ajuta.

De aceea… nu mai cred in povesti. Nu mai cred nici cand mi se spune ca sunt cea mai minunata (nu neaparat cu aceste cuvinte), ba dimpotriva, imi trezeste mari suspiciuni.
Eu ma uit la fapte. Caci oamenii sunt ceea ce fac, nu ceea ce spun.
Nu mai cred in declaratii. Nu mai fac scenarii. Nu mai acord scuze sau circumstante atenuante. Nu mai spun “lasa, ca de fapt stiu eu ca e real, nu conteaza ca nu pare asa”.
Am spus asta muuuult prea mult timp si mi-am furat-o. Personal si profesional.

Deci fetelor, sa pastram unele amintiri care e frumoase (“e” ca “e sub 50”) sa ne scuturam de scenarii, impresii, perceptii si presupuneri si sa ne uitam la ceea ce este si se intampla in jurul nostru si … sa incepem sa construim.
Pe baze reale, ca acele constructii sunt cele mai durabile. :)