De plictiseala....

Fotografia mea
Nu exista prezent. Este doar o secunda de cuvant ce face legatura intre trecutul din care ar trebui sa invatam si viitorul in care ar trebui sa demonstram maturitate, inteligenta, bun simt, etc. Pana apuci sa rostesti cuvantul prezent, el este deja trecut. Deci am decis sa ma concentrez asupra lui ieri si sa invat din el ce sa nu fac maine. Cu drag si cu amintiri frumoase dar si cu dezamagiri multe, intorc spatele (si in viata si in poza de pe blog) acestui trecut si il las sa ramana (cu toti si cu toate) acolo unde merita sa fie.

joi, 26 noiembrie 2009

In loc de "La multi ani"...

M-am intrebat, si inca ma mai intreb, ce face o casnicie sa mearga. Sau sa reziste. Eu cred ca daca rezista implicit merge.
Nu vorbesc despre pseudo-casniciile care dureaza doar pentru ca cei doi s-au obisnuit prea tare unul cu altul si le este comod sa ramana asa. Sau lene sa isi traiasca viata fericiti, dar separat.

Vorbesc despre o casnicie care dureaza de 12 ani si despre care eu una stiu prea putine.
Pe ei doi, insa, ii stiu de mica. Cu ea ma jucam cand mergeam la bunica, in vacantele din primii ani de scoala. Cand se facea ora 5, dupa somnul de dupa amiaza de copil, venea la bunica mea la usa sa ma ia afara. Ne jucam de-a gimnastica si ei ii placea foarte mult solul. Desena un dreptunghi aproape perfect pe asfalt si avea grija cand isi facea exercitiul sa nu calce linia, ca sa nu fie descalificata. Si n-o calca! Si dupa ce terminam “campionatele”, plecam la plimbare pe maidanul din spatele blocului facand schimb de papuci intre noi. Sau ne luam papusile si paturicile si ne duceam pe iarba, in spatele blocului…
Cu el… doamne ce de traznai mai faceam! Si asta este perioada cea mai frumoasa a copilariei mele, de care imi aduc intotdeauna aminte cu drag. Atunci am fost eu intr-adevar copil… Aveam 11 ani si mi-am petrecut o buna parte din acel an scolar (cu tot cu vacanta de vara) la ai lui. Toata vara aia am fost ferm convinsa ca eu cand ma fac mare, cu el ma marit! (asta n-o stia nici el….) :)
Mai invatam si la aceeasi scoala, si ma mandream cu el de crapau fetele de invidie! Era cel mai bun atlet din scoala si cand avea ora de sport era plin de fete la geamuri. Alerga ca nebunul, taind aerul cu palmele intinse, de nu il vedeai cand ajungea la linia de sosire, cam cu 10 metri inaintea celorlalti! Si dupa scoala, cand eram singuri acasa, ne jucam cu pistoale cu apa (el) si cu cana (eu, ca nu aveam pistol fiindca eram fetita). Dar cana mea…facea cat 5 pistoale de-ale lui si uda fiecare geam de vitrina si fiecare bucatica de podea, de o lasau nervii pe maica-sa cand descoperea ce facuseram (desi incercam sa stergem urmele).
Si a trecut timpul… Si numar pe degete de cate ori am vorbit in ultimii 10 ani… si il redescopar cu ocazia celui mai trist eveniment din viata lui (moartea mamei lui) si vad ca baiatul tacut dar mucalit, cu privire si gesturi hotarate pe care mi-l aduceam aminte din copilarie, a crescut….
Spuneam ca nu stiu prea multe despre casnicia lor. Nu stiu cum au crescut, cum anume s-au maturizat, stiu doar ca au trecut prin multe impreuna si au rezistat. Ei sunt Irina si Lucica. Zis si Paul, ca asa vrea el. Pentru mine insa el este si va ramane Lucica. Si habar nu aveam ca in noiembrie, luna mea de nastere, s-au casatorit ei. Acum 12 ani. DOISPE ani.
Raman muta de admiratie in fata acestei cifre, stiind ca relatia lor nu este una usoara, comoda sau care se pastreaza din obisnuita. Dar este. Si da, dupa 12 ani de casnicie, el scrie o frumoasa poveste despre femeia “nedrept de frumoasa” din viata lui. Si dupa 12 ani, ea inca mai plange cand citeste aceasta poveste pe blogul lui.
Povestea, daca vreti sa o cititi, se numeste “Noiembrie, ca niste ape” si se gaseste aici:
http://gaborpaul.wordpress.com/2009/11/20/noiembrie-ca-niste-ape/
Imi doresc si va doresc ca aceste emotii, dragii mei amandoi, sa nu va paraseasca niciodata. Si cand o sa vina iar si momente mai putin placute (ca or sa mai vina, asa cum de altfel au si fost) sa nu va dati batuti si sa va amintiti povestea de pe blog (pentru care cred ca multi suntem recunoscatori ca am citit-o) si sa va mai amintiti ceva ce doar voi doi stiti, e doar al vostru si va umple de fericire. Acel ceva ar trebui sa fie o parte din raspunsul la intrebarea “de ce a rezistat casnicia asta atata amar de vreme si inca mai rezista”...

Cu mult drag si dor de voi,
O verisoara :)