In loc de "La multi ani"...

M-am intrebat, si inca ma mai intreb, ce face o casnicie sa mearga. Sau sa reziste. Eu cred ca daca rezista implicit merge.
Nu vorbesc despre pseudo-casniciile care dureaza doar pentru ca cei doi s-au obisnuit prea tare unul cu altul si le este comod sa ramana asa. Sau lene sa isi traiasca viata fericiti, dar separat.

Vorbesc despre o casnicie care dureaza de 12 ani si despre care eu una stiu prea putine.
Pe ei doi, insa, ii stiu de mica. Cu ea ma jucam cand mergeam la bunica, in vacantele din primii ani de scoala. Cand se facea ora 5, dupa somnul de dupa amiaza de copil, venea la bunica mea la usa sa ma ia afara. Ne jucam de-a gimnastica si ei ii placea foarte mult solul. Desena un dreptunghi aproape perfect pe asfalt si avea grija cand isi facea exercitiul sa nu calce linia, ca sa nu fie descalificata. Si n-o calca! Si dupa ce terminam “campionatele”, plecam la plimbare pe maidanul din spatele blocului facand schimb de papuci intre noi. Sau ne luam papusile si paturicile si ne duceam pe iarba, in spatele blocului…
Cu el… doamne ce de traznai mai faceam! Si asta este perioada cea mai frumoasa a copilariei mele, de care imi aduc intotdeauna aminte cu drag. Atunci am fost eu intr-adevar copil… Aveam 11 ani si mi-am petrecut o buna parte din acel an scolar (cu tot cu vacanta de vara) la ai lui. Toata vara aia am fost ferm convinsa ca eu cand ma fac mare, cu el ma marit! (asta n-o stia nici el….) :)
Mai invatam si la aceeasi scoala, si ma mandream cu el de crapau fetele de invidie! Era cel mai bun atlet din scoala si cand avea ora de sport era plin de fete la geamuri. Alerga ca nebunul, taind aerul cu palmele intinse, de nu il vedeai cand ajungea la linia de sosire, cam cu 10 metri inaintea celorlalti! Si dupa scoala, cand eram singuri acasa, ne jucam cu pistoale cu apa (el) si cu cana (eu, ca nu aveam pistol fiindca eram fetita). Dar cana mea…facea cat 5 pistoale de-ale lui si uda fiecare geam de vitrina si fiecare bucatica de podea, de o lasau nervii pe maica-sa cand descoperea ce facuseram (desi incercam sa stergem urmele).
Si a trecut timpul… Si numar pe degete de cate ori am vorbit in ultimii 10 ani… si il redescopar cu ocazia celui mai trist eveniment din viata lui (moartea mamei lui) si vad ca baiatul tacut dar mucalit, cu privire si gesturi hotarate pe care mi-l aduceam aminte din copilarie, a crescut….
Spuneam ca nu stiu prea multe despre casnicia lor. Nu stiu cum au crescut, cum anume s-au maturizat, stiu doar ca au trecut prin multe impreuna si au rezistat. Ei sunt Irina si Lucica. Zis si Paul, ca asa vrea el. Pentru mine insa el este si va ramane Lucica. Si habar nu aveam ca in noiembrie, luna mea de nastere, s-au casatorit ei. Acum 12 ani. DOISPE ani.
Raman muta de admiratie in fata acestei cifre, stiind ca relatia lor nu este una usoara, comoda sau care se pastreaza din obisnuita. Dar este. Si da, dupa 12 ani de casnicie, el scrie o frumoasa poveste despre femeia “nedrept de frumoasa” din viata lui. Si dupa 12 ani, ea inca mai plange cand citeste aceasta poveste pe blogul lui.
Povestea, daca vreti sa o cititi, se numeste “Noiembrie, ca niste ape” si se gaseste aici:
http://gaborpaul.wordpress.com/2009/11/20/noiembrie-ca-niste-ape/
Imi doresc si va doresc ca aceste emotii, dragii mei amandoi, sa nu va paraseasca niciodata. Si cand o sa vina iar si momente mai putin placute (ca or sa mai vina, asa cum de altfel au si fost) sa nu va dati batuti si sa va amintiti povestea de pe blog (pentru care cred ca multi suntem recunoscatori ca am citit-o) si sa va mai amintiti ceva ce doar voi doi stiti, e doar al vostru si va umple de fericire. Acel ceva ar trebui sa fie o parte din raspunsul la intrebarea “de ce a rezistat casnicia asta atata amar de vreme si inca mai rezista”...

Cu mult drag si dor de voi,
O verisoara :)

Azi - ploaie si poezie

Invata de la greieri cand singur esti sa canti,
Invata de la luna sa nu te inspaimanti
Invata de la vultur cand umerii ti-s grei
Si du-te la furnica sa vezi povara ei.
Invata de la apa sa ai statornic drum,
Invata de la flacari ca toate-s numai scrum
Invata de la umbra sa taci si sa veghezi,
Invata de la stanca cum neclintit sa crezi.
Invata de la soare cum trebuie s-apui
Invata de la piatra cat trebuie sa spui,
Invata de la vantul ce-adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de linistit sa treci.
Invata de la toate, caci toate-ti sunt surori,
Sa treci frumos prin viata, sa stii frumos sa mori,
Invata de la vreme ca nimeni nu-i uitat
Invata de la nufar sa fii mereu curat.
Invata de la flacari ce-avem de ars in noi,
Invata de la ape sa nu dai inapoi,
Invata de la luna sa fii smerit ca ea
Invata de la stanca sa-nduri furtuna grea.
Invata de la soare ca vremea sa-ti cunosti,
Invata de la stele ca-n cer sunt multe osti,
Invata de la floare sa fii gingas ca ea
Invata de la oaie sa ai blandetea sa.
Invata de la pasari sa fii mai mult in zbor,
Invata de la toate ca totu-i trecator.
Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Sa-nveti din tot ce piere cum sa traiesti in veci.

(Lirica norvegiana - una din multele variante existente ale acestei poezii.)

Suntem ceea ce facem, nu ceea ce spunem...

Azi a fost o alta minunata zi in care nu am avut chef de nimic. Am fost usor agresiva de dimineata, dar mi-a trecut dupa pranz, si m-a lovit o replica a unei prietene cu care comentam pe una din retelele acestea sociale de mare anvergura.
Ei ii daduse la un test un rezultat “care ii placea”.
Si imi dau seama ce zace de fapt in aceasta sintagma si cat de mult mi-a otravit ea mie creierii si viata in ultimii ani, pentru ca anumite lucruri imi placeau. Si uitandu-ma in jur, am constatat (iarasi, fir-ar!!! :) ) ca nu sunt unica. Li s-a mai intamplat si altora.

Ne complacem in anumite situatii pentru ca ceva ne place. Problema este ca… nu stim exact daca e si real. O sa fiu mai explicita: ne facem noi in mintea noastra tot felul de scenarii pornind de la tot felul de presupuneri alimentate pe ici pe colo cu anumite chestii spuse sau facute (intotdeauna de altii) carora noi le dam o cu totul alta semnificatie.

De exemplu: ai un crash pentru un coleg de birou. Daca ala zice intr-o zi un “buna dimineata” mai vesel decat de obicei, si se mai si uita la tine cand zice, e claaaaar fericit ca te-a vazut pe tine. Poate… o fi fericit pentru ca a primit o oferta mai buna si pleaca din firma!!! Si nu, nu e obligat sa impartaseasca aceasta bucurie cu tine!
Sau: primesti de la EL un mail cu bancuri. In aceasta ecuatie EL este cel care iti place tie, reciproca nefiind (inca sau vreodata pana atunci) dovedita. Si ti se umple sufletul de bucurie ca ti-a trimis un mail! Tie si …. inca altor 20, dar ce conteazaaaaa! Daca ti-a trimis mail, clar ii place de tine!

Ati observat deja ca ma refer doar la femei aici si la modul in care noi putem sa percepem lucrurile? Asta pentru ca doar noi facem scenarii. Barbatii pot si ei sa faca presupuneri (pe care sa le considere leme si sa nu le confirme niciodata). Noi, insa, avem imaginatie! Noi am crescut cu povesti ca Cenusareasa si Alba ca Zapada care ne-au alimentat puterea de a face scenarii si de a crede ca e posibil, cand de fapt semnele arata… ca nu e! Si uneori, bietele semne se tot arata timp de ani de zile, si noi tot nu le vedem. Si ni se mai si repeta unele experiente, ca poate invatam din ele, si noi nu si nu!

Deci… e frumos sa faci scenarii, ne place, ne face sa ne simtit bine pe moment… pe mai multe momente sau luni sau ani … dar e real? Si mai ascultam si cate o melodie care ne face sa visam. “Uite ce bine ni se potrivesc versurile!!!”
Cum ne face asta cu “imi place” sa ne traim viata mai bine ca pana acum, sa reusim sa evoluam ca persoane, sa nu ne mai otravim mintea cu sperante si sa fim mai atente la realitate?
Nu ne ajuta.

De aceea… nu mai cred in povesti. Nu mai cred nici cand mi se spune ca sunt cea mai minunata (nu neaparat cu aceste cuvinte), ba dimpotriva, imi trezeste mari suspiciuni.
Eu ma uit la fapte. Caci oamenii sunt ceea ce fac, nu ceea ce spun.
Nu mai cred in declaratii. Nu mai fac scenarii. Nu mai acord scuze sau circumstante atenuante. Nu mai spun “lasa, ca de fapt stiu eu ca e real, nu conteaza ca nu pare asa”.
Am spus asta muuuult prea mult timp si mi-am furat-o. Personal si profesional.

Deci fetelor, sa pastram unele amintiri care e frumoase (“e” ca “e sub 50”) sa ne scuturam de scenarii, impresii, perceptii si presupuneri si sa ne uitam la ceea ce este si se intampla in jurul nostru si … sa incepem sa construim.
Pe baze reale, ca acele constructii sunt cele mai durabile. :)

Van Gogh (link)

http://www.youtube.com/watch?v=Gi_P8XwrSCU

Acum poate se vede si link-ul. :-)
(ca de obicei, blogger ne provoaca in incarcarea de videoclipuri)

Van Gogh

E Venetia nordului. Si este o combinatie intre Venetia si Londra care a avut un impact foarte ciudat asupra mea.
Mie nu imi place Venetia, trebuie sa va spun asta. Imi trezeste sentimente claustrofibice cu strazile ei inguste si inalte. Parca stau sa cada pe mine toate casele alea, cu apartamente mici si cu camere inguste.
Mi-au placut trei lucruri la Venetia insa. Palatul Dogilor, Piata San Marco seara si cina la restaurant pe Canale Grande. Atat.
Londra.... asta e alta poveste. E orasul in care m-as muta maine daca at fi asa simplu.

Ei bine... Amsterdam combina atat de frumos si natural aceste doua orase si aduce atatea altele in plus (cum ar fi casele plutitoare si plimbarile cu vaporasul) incat aproape ca detroneaza Londra in topul meu personal.

Si mai are ceva acest oras. Are muzeul Van Gogh.
Cine a fost la Amsterdam si a vazut acest muzeu, stie ca in 30 - 45 de minute maxim il vezi. E mic, are trei etaje si nu sunt foarte multe exponate.
Eu am stat doua ore. Cel mai mult la etajul 1, in fata catorva picturi ale lui Van Gogh. Mi se facuse pielea de gaina, imi dadusera lacrimi in ochi si nu ma puteam dezlipi de podea. Nu ma deranjau nici japonezii cu vocile lor stridente si frustrate ca nu puteau face poze. Eram doar eu si evolutia unui artist nebun, framantarile lui, mancatorii lui de cartofi in culori pamantii si apoi - dupa influentele franceze - culorile din Recolta, Lan de grau sub nori de furtuna si Vaza cu floarea soarelui pictat in asteptarea lui Gaugain.

Si dupa ce am iesit in sfarsit, mi-am luat cartea cu opera lui completa si m-am asezat pe iarba in parcul de langa muzeu, mi-am aprins o tigara (sau trei???) si am mai stat jumatate de ora citind.

In viata mea sunt cateva momente memorabile care au acelasi efect ca amintire pe care l-au avut atunci cand mi s-au intamplat. Efectul este ca timpul s-a oprit efectiv in loc si pentru acele cateva momente nu am mai fost decat eu si trairile mele in tot universul. A fi la un metru de cateva picturi ale lui Van Gogh a fost un astfel de moment.

Pe youtube sunt cateva variante ale videoclipului pe care il atasez in acest post. L-am ales pe acesta pentru ca include doua din preferatele mele: Lan de grau sub nori de furtuna si Recolta.
Sper sa va dea si voua macar o secunda din emotia pe care am simtit-o eu fata in fata cu aceste tablouri.

Doamnelor, am gasit raspunsul!

La intrebarea noastra existentiala "Ce e in mintea barbatilor" - din care pleaca alte intrebari la fel de existentiale de tipul: de ce nu sunt si ei mai romantici, de ce nu simt lucrurile asa cum le simtim noi, etc... - raspunsul sta in reclama pe care va invit sa o vedeti.

Eu am ramas...fara cuvinte si implicit fara intrebari. :))