De plictiseala....

Fotografia mea
Nu exista prezent. Este doar o secunda de cuvant ce face legatura intre trecutul din care ar trebui sa invatam si viitorul in care ar trebui sa demonstram maturitate, inteligenta, bun simt, etc. Pana apuci sa rostesti cuvantul prezent, el este deja trecut. Deci am decis sa ma concentrez asupra lui ieri si sa invat din el ce sa nu fac maine. Cu drag si cu amintiri frumoase dar si cu dezamagiri multe, intorc spatele (si in viata si in poza de pe blog) acestui trecut si il las sa ramana (cu toti si cu toate) acolo unde merita sa fie.

marți, 1 iunie 2010

Din ciclul "Eu n-am sa fac asta niciodata!"

Niciodata sa nu spui niciodata. Cu siguranta ne-am intalnit cel putin o data in viata cu aceasta sintagma si cu siguranta de alte doua ori cel putin ne-am propus sa nu mai spunem niciodata niciodata.
Ei bine... barfeam aseara (la greu) cu doua prietene. Vorbeam situatii, oameni, situatiile noastre si ale oamenilor, unii dintre ei chiar ne fusesera apropiati la un moment dat.
Si mi-am adus aminte ca vorbeam mai demult cu unul din acesti prieteni care spunea ca el nu o sa se schimbe niciodata. O sa faca ce vrea, cand vrea, daca are chef bine, daca nu nu, indiferent de cine ii va spune altfel (cine = nevasta sau prietena, acesta era contextul discutiei).
Vorbeam despre depersonalizarea barbatului de catre femeie si invers. Si cred ca ii spuneam atunci ca verigheta (sau oficializarea unei relatii) da mult prea multa siguranta pe cel de langa tine si se pierde mult: atentia fata de celalalt, grija, dorinta de a-i mai face cate o surpriza iar uneori chiar respectul. Cel mai nasol este cand cei din jurul tau insa isi pierd respectul fata de tine.
Ei bine... constatam mai devreme cu muuult gust amar ca asta s-a intamplat cu el. Din omul vesel si amuzant care glumea si radea la petreceri s-a transformat intr-un monosilabic cu glume rare si oarecum proaste. S-a depersonalizat. A permis sa i se intample ceea ce spunea ca nu se va intampla niciodata.
Si asta m-a facut pe mine sa imi pierd si respectul fata de el. Mai pierdusem intre timp si altele, inclusiv parerea ca era un tip destept.
Din pacate si-au pierdut si altii acest respect. Si nu cred ca el stie inca. Si nu cred ca o sa afle vreodata.
Si uite asa moare spiritul unui om: aventura, dorinta de libertate, inteligenta... da, si aia moare inchisa intr-o colivie care se cheama... da. Noi stim cum. El nu stie. Si nu cred ca va afla vreodata.

marți, 16 februarie 2010

Dumnezeule....Balul Vienez... cu ce ma imbrac????

Agitatie multa in jurul meu. Se recruteaza, se face training, se gandesc proiecte la scara iiiimeeeensaaa, se merge la seminarii de leadership, se pleaca in week-end peste tot (am obosit, va zic!!!), se citeste cu sfintenie horoscopul, se vad filme peste filme (si asta incepe sa ma oboseasca), vedetele americane fac tot timpul cate ceva (bun, rau sau neutru), se actualizeaza site-uri, ninge, se dezapezeste sau nu, creste sau nu pretul la gigamegabetacalorie, unii divorteaza, altii stau sa nasca, altele abia ce-au pus de o sarcina ;), e oficial, nu e oficial, barfe, smenuri, susanele....
Colac peste pupaza - invitatie la Balul Vienez. Acu, zic, in plina recesiune???!!!??? Daaaar... ce are traditia luxului cu criza, ca vorba aia, cumparatorii de Maserati sau Ferrari nu se gandesc daca au bani sa cumpere masina, ci daca exista pe stoc (ca o vor repede) pe culoarea rosie!

Pana una alta... ce facem, mergem la bal? Alta agitatie: dress code, confirmare, rezervare, casa de moda (ca nu poti sa te duci cu ce ai in dulap, CLAAAAR), programare la spa - cosmetica - hairstylist (atentie, hairstylist NU coafor), si vaaaaai pantofii!!!! Condurasul de sticla al Cenusaresei!
Si agitatia la o invitatie e DUBLA, pentru ca ea, cea care este invitata, il ia si pe el, "the significant other" cum ar zice poporul vecin si prieten francez.
Deci, la el: confirmare, rezervare, casa de moda si masuratori pentru frac, programare la spa - cosmetica - hairstylist (atentie, hairstylist NU coafor ca sa nu fie mai prejos), pantofi - nu au in Bucuresti, mergem la Brasov, why the hell not!!!

Doamne ce de treaba... E clar, tre sa imi iau concediu!

PS: Pentru cei care ma cunoasteti personal: nu va speriati, nu am luat-o razna! ;)
Dar ma distrez teribil pe tema agitatiei din jurul meu!!! Si apropo, ma duc la Bal sa ma distrez si mai tare pe aceeasi tema, vazand rezultatele agitatiei! ;)

luni, 18 ianuarie 2010

And the truth…shall set you free?

Cati dintre noi au curajul sa fie sinceri cu cei din jur? Dar cu ei insisi? Care este costul real al sinceritatii? Ce poti pierde si ce poti castiga? Raportul pierdere castig e echitabil? E necesar?
Inspirata de vremea de afara (ninge de parca trebuie sa se goleasca cerul si nu se mai opreste) si de aceasta minunata zi de luni, ma apuca iar existentialele.
Ziceam ca il astept cu mult interes pe 2010. Cred insa ca trebuie sa fac ceva curatenie ca sa aiba loc si el, saracu’…
Mi-as face intai curatenie in cap. Sa imi scot de acolo niste idei, sa las ratiunea sa aiba mai multa dreptate (ea are, saraca, dar nu prea ii dau eu voie uneori sa se manifeste), sa mai organizez pe acolo niste lucruri.
Dupa care m-as uita la mediul imediat inconjurator. In psihoterapie se spune ca trebuie sa lasi in urma si sa scoti din viata ta oamenii care nu au aceleasi aspiratii cu ale tale, care iti fac rau (chiar si neintentionat) si care pot deveni (daca nu sunt deja) toxici pentru tine ca persoana. Si aici am ceva mai multa curatenie de facut. Asta va necesita cele mai mari eforturi. Dar pe termen lung asta e cea care va aduce cele mai mari satisfactii.
Deci…sa ne apucam de treaba si sa vedem daca adevarul ne va elibera.
O sa va anunt si pe voi. :)

miercuri, 30 decembrie 2009

Ce a fost...ce va fi... :)


Si vine. Pare mai promitator, mai optimist, mai...diferit decat pana acum.
Sau poate optimista sunt eu?
La fiecare final de an imi fac inventarul anului care tocmai trece. Si anul asta sunt mai multumita decat anul trecut. Mult mai multumita. Oi fi facut eu ceva bun in viata asta de mi s-au intamplat lucruri frumoase si bune anul asta. Mai exact... am castigat prieteni noi, mi-am redefinit notiunea de prieten si am reanalizat ce astept si ce dau celor de pe langa mine. Asta a venit automat cu un proces de selectie oarecum naturala, caci oamenii de pe langa mine s-au selectat singuri fara sa fac eu vreun efort decat de a fi sincera si a pune intrebari cand ceva nu mi-a convenit. Si asta pentru mine chiar nu e un efort.
Nu numai ca trecem cu bine peste criza, profesional vorbind, dar usor usor ne si dezvoltam. Doamne ajuta sa fie cel putin la fel si la anul!
Pe plan si mai personal, am reusit sa nu fac ceea ce au facut altii si le-a iesit cu brio, spre amuzamentul altora, si anume sa ma leg la cap fara sa ma doara. Ca e nasol, din cate vad in jurul meu!
Acum fac lista pentru 2010. Obiective, actiuni si activitati si desigur, totul intr-un "timeframe", cum ar spune un anume cineva. :))
Deci... sa ne fie anul asa cum il dorim, desi am senzatia ca urarea asta e depasita rau. Noi putem sa ne dorim cai verzi pe pereti, ca Dumnezeu ne da ceea ce avem nevoie oricum. Sau ce meritam, unora! :D
Cum insa mie imi place sa cred ca Dumnezeu ma ajuta daca fac si eu ceva in sensul asta si nu stau cu mainile in san, bag o piesa mobilizatoare, ma urc pe cai si ma pregatesc sa il primesc pe cel ce vine. Pe 2010, adica.
Piesa mobilizatoare? Chris Cornell - You know my name, care zice: "Arm yourself because no one else here will save you. The odds will betray you and I will replace you".
Ceea ce va doresc si voua! :)

joi, 26 noiembrie 2009

In loc de "La multi ani"...

M-am intrebat, si inca ma mai intreb, ce face o casnicie sa mearga. Sau sa reziste. Eu cred ca daca rezista implicit merge.
Nu vorbesc despre pseudo-casniciile care dureaza doar pentru ca cei doi s-au obisnuit prea tare unul cu altul si le este comod sa ramana asa. Sau lene sa isi traiasca viata fericiti, dar separat.

Vorbesc despre o casnicie care dureaza de 12 ani si despre care eu una stiu prea putine.
Pe ei doi, insa, ii stiu de mica. Cu ea ma jucam cand mergeam la bunica, in vacantele din primii ani de scoala. Cand se facea ora 5, dupa somnul de dupa amiaza de copil, venea la bunica mea la usa sa ma ia afara. Ne jucam de-a gimnastica si ei ii placea foarte mult solul. Desena un dreptunghi aproape perfect pe asfalt si avea grija cand isi facea exercitiul sa nu calce linia, ca sa nu fie descalificata. Si n-o calca! Si dupa ce terminam “campionatele”, plecam la plimbare pe maidanul din spatele blocului facand schimb de papuci intre noi. Sau ne luam papusile si paturicile si ne duceam pe iarba, in spatele blocului…
Cu el… doamne ce de traznai mai faceam! Si asta este perioada cea mai frumoasa a copilariei mele, de care imi aduc intotdeauna aminte cu drag. Atunci am fost eu intr-adevar copil… Aveam 11 ani si mi-am petrecut o buna parte din acel an scolar (cu tot cu vacanta de vara) la ai lui. Toata vara aia am fost ferm convinsa ca eu cand ma fac mare, cu el ma marit! (asta n-o stia nici el….) :)
Mai invatam si la aceeasi scoala, si ma mandream cu el de crapau fetele de invidie! Era cel mai bun atlet din scoala si cand avea ora de sport era plin de fete la geamuri. Alerga ca nebunul, taind aerul cu palmele intinse, de nu il vedeai cand ajungea la linia de sosire, cam cu 10 metri inaintea celorlalti! Si dupa scoala, cand eram singuri acasa, ne jucam cu pistoale cu apa (el) si cu cana (eu, ca nu aveam pistol fiindca eram fetita). Dar cana mea…facea cat 5 pistoale de-ale lui si uda fiecare geam de vitrina si fiecare bucatica de podea, de o lasau nervii pe maica-sa cand descoperea ce facuseram (desi incercam sa stergem urmele).
Si a trecut timpul… Si numar pe degete de cate ori am vorbit in ultimii 10 ani… si il redescopar cu ocazia celui mai trist eveniment din viata lui (moartea mamei lui) si vad ca baiatul tacut dar mucalit, cu privire si gesturi hotarate pe care mi-l aduceam aminte din copilarie, a crescut….
Spuneam ca nu stiu prea multe despre casnicia lor. Nu stiu cum au crescut, cum anume s-au maturizat, stiu doar ca au trecut prin multe impreuna si au rezistat. Ei sunt Irina si Lucica. Zis si Paul, ca asa vrea el. Pentru mine insa el este si va ramane Lucica. Si habar nu aveam ca in noiembrie, luna mea de nastere, s-au casatorit ei. Acum 12 ani. DOISPE ani.
Raman muta de admiratie in fata acestei cifre, stiind ca relatia lor nu este una usoara, comoda sau care se pastreaza din obisnuita. Dar este. Si da, dupa 12 ani de casnicie, el scrie o frumoasa poveste despre femeia “nedrept de frumoasa” din viata lui. Si dupa 12 ani, ea inca mai plange cand citeste aceasta poveste pe blogul lui.
Povestea, daca vreti sa o cititi, se numeste “Noiembrie, ca niste ape” si se gaseste aici:
http://gaborpaul.wordpress.com/2009/11/20/noiembrie-ca-niste-ape/
Imi doresc si va doresc ca aceste emotii, dragii mei amandoi, sa nu va paraseasca niciodata. Si cand o sa vina iar si momente mai putin placute (ca or sa mai vina, asa cum de altfel au si fost) sa nu va dati batuti si sa va amintiti povestea de pe blog (pentru care cred ca multi suntem recunoscatori ca am citit-o) si sa va mai amintiti ceva ce doar voi doi stiti, e doar al vostru si va umple de fericire. Acel ceva ar trebui sa fie o parte din raspunsul la intrebarea “de ce a rezistat casnicia asta atata amar de vreme si inca mai rezista”...

Cu mult drag si dor de voi,
O verisoara :)

vineri, 16 octombrie 2009

Azi - ploaie si poezie

Invata de la greieri cand singur esti sa canti,
Invata de la luna sa nu te inspaimanti
Invata de la vultur cand umerii ti-s grei
Si du-te la furnica sa vezi povara ei.
Invata de la apa sa ai statornic drum,
Invata de la flacari ca toate-s numai scrum
Invata de la umbra sa taci si sa veghezi,
Invata de la stanca cum neclintit sa crezi.
Invata de la soare cum trebuie s-apui
Invata de la piatra cat trebuie sa spui,
Invata de la vantul ce-adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de linistit sa treci.
Invata de la toate, caci toate-ti sunt surori,
Sa treci frumos prin viata, sa stii frumos sa mori,
Invata de la vreme ca nimeni nu-i uitat
Invata de la nufar sa fii mereu curat.
Invata de la flacari ce-avem de ars in noi,
Invata de la ape sa nu dai inapoi,
Invata de la luna sa fii smerit ca ea
Invata de la stanca sa-nduri furtuna grea.
Invata de la soare ca vremea sa-ti cunosti,
Invata de la stele ca-n cer sunt multe osti,
Invata de la floare sa fii gingas ca ea
Invata de la oaie sa ai blandetea sa.
Invata de la pasari sa fii mai mult in zbor,
Invata de la toate ca totu-i trecator.
Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Sa-nveti din tot ce piere cum sa traiesti in veci.

(Lirica norvegiana - una din multele variante existente ale acestei poezii.)

joi, 8 octombrie 2009

Suntem ceea ce facem, nu ceea ce spunem...

Azi a fost o alta minunata zi in care nu am avut chef de nimic. Am fost usor agresiva de dimineata, dar mi-a trecut dupa pranz, si m-a lovit o replica a unei prietene cu care comentam pe una din retelele acestea sociale de mare anvergura.
Ei ii daduse la un test un rezultat “care ii placea”.
Si imi dau seama ce zace de fapt in aceasta sintagma si cat de mult mi-a otravit ea mie creierii si viata in ultimii ani, pentru ca anumite lucruri imi placeau. Si uitandu-ma in jur, am constatat (iarasi, fir-ar!!! :) ) ca nu sunt unica. Li s-a mai intamplat si altora.

Ne complacem in anumite situatii pentru ca ceva ne place. Problema este ca… nu stim exact daca e si real. O sa fiu mai explicita: ne facem noi in mintea noastra tot felul de scenarii pornind de la tot felul de presupuneri alimentate pe ici pe colo cu anumite chestii spuse sau facute (intotdeauna de altii) carora noi le dam o cu totul alta semnificatie.

De exemplu: ai un crash pentru un coleg de birou. Daca ala zice intr-o zi un “buna dimineata” mai vesel decat de obicei, si se mai si uita la tine cand zice, e claaaaar fericit ca te-a vazut pe tine. Poate… o fi fericit pentru ca a primit o oferta mai buna si pleaca din firma!!! Si nu, nu e obligat sa impartaseasca aceasta bucurie cu tine!
Sau: primesti de la EL un mail cu bancuri. In aceasta ecuatie EL este cel care iti place tie, reciproca nefiind (inca sau vreodata pana atunci) dovedita. Si ti se umple sufletul de bucurie ca ti-a trimis un mail! Tie si …. inca altor 20, dar ce conteazaaaaa! Daca ti-a trimis mail, clar ii place de tine!

Ati observat deja ca ma refer doar la femei aici si la modul in care noi putem sa percepem lucrurile? Asta pentru ca doar noi facem scenarii. Barbatii pot si ei sa faca presupuneri (pe care sa le considere leme si sa nu le confirme niciodata). Noi, insa, avem imaginatie! Noi am crescut cu povesti ca Cenusareasa si Alba ca Zapada care ne-au alimentat puterea de a face scenarii si de a crede ca e posibil, cand de fapt semnele arata… ca nu e! Si uneori, bietele semne se tot arata timp de ani de zile, si noi tot nu le vedem. Si ni se mai si repeta unele experiente, ca poate invatam din ele, si noi nu si nu!

Deci… e frumos sa faci scenarii, ne place, ne face sa ne simtit bine pe moment… pe mai multe momente sau luni sau ani … dar e real? Si mai ascultam si cate o melodie care ne face sa visam. “Uite ce bine ni se potrivesc versurile!!!”
Cum ne face asta cu “imi place” sa ne traim viata mai bine ca pana acum, sa reusim sa evoluam ca persoane, sa nu ne mai otravim mintea cu sperante si sa fim mai atente la realitate?
Nu ne ajuta.

De aceea… nu mai cred in povesti. Nu mai cred nici cand mi se spune ca sunt cea mai minunata (nu neaparat cu aceste cuvinte), ba dimpotriva, imi trezeste mari suspiciuni.
Eu ma uit la fapte. Caci oamenii sunt ceea ce fac, nu ceea ce spun.
Nu mai cred in declaratii. Nu mai fac scenarii. Nu mai acord scuze sau circumstante atenuante. Nu mai spun “lasa, ca de fapt stiu eu ca e real, nu conteaza ca nu pare asa”.
Am spus asta muuuult prea mult timp si mi-am furat-o. Personal si profesional.

Deci fetelor, sa pastram unele amintiri care e frumoase (“e” ca “e sub 50”) sa ne scuturam de scenarii, impresii, perceptii si presupuneri si sa ne uitam la ceea ce este si se intampla in jurul nostru si … sa incepem sa construim.
Pe baze reale, ca acele constructii sunt cele mai durabile. :)