De plictiseala....

Fotografia mea
Nu exista prezent. Este doar o secunda de cuvant ce face legatura intre trecutul din care ar trebui sa invatam si viitorul in care ar trebui sa demonstram maturitate, inteligenta, bun simt, etc. Pana apuci sa rostesti cuvantul prezent, el este deja trecut. Deci am decis sa ma concentrez asupra lui ieri si sa invat din el ce sa nu fac maine. Cu drag si cu amintiri frumoase dar si cu dezamagiri multe, intorc spatele (si in viata si in poza de pe blog) acestui trecut si il las sa ramana (cu toti si cu toate) acolo unde merita sa fie.

marți, 15 septembrie 2009

Doamnelor, am gasit raspunsul!

La intrebarea noastra existentiala "Ce e in mintea barbatilor" - din care pleaca alte intrebari la fel de existentiale de tipul: de ce nu sunt si ei mai romantici, de ce nu simt lucrurile asa cum le simtim noi, etc... - raspunsul sta in reclama pe care va invit sa o vedeti.

Eu am ramas...fara cuvinte si implicit fara intrebari. :))

luni, 14 septembrie 2009

“Meigem a ptica cu Adi si cu Aua si cu tutu Aua. Mami nu.”

Un copil nu stie sa fie fals. E drept ca uneori nu prea stie exact ce spune, sigur nu stie ce consecinte poate avea ceea ce spune, insa fals cu siguranta nu e.
Dupa o minunata excursie la Ikea ieri (din care m-am ales cu o canapea), pe drumul de intoarcere mica domnita Ssassa (se pronunta sasait, dar nu sh ca la soricel) avea chef de vorba. Si de mers la bunica. La bunica… la Constanta!
Si atunci a iesit minunata propozitie ce face titlul acestui post. Ea merge la bunica (ptica) cu matusa ei si cu mine si cu masina mea. Cu mami nu merge.
In traducere libera: Mama, te pup, eu plec la bunica!
Hm! De mici le stim p-astea! Si cand suntem mici le practicam cu o dezarmanta dezinvoltura si cu o naturalete care nu ne pune nici o secunda problema: dar asta de unde o fi iesit?

Problema e ca atunci cand crestem ne prostim. Asa, ca oameni in general. Ne ascundem dupa aparente, dupa motive reale sau perceptii pe care le ridicam la rang de motiv pentru a face ceva pentru care ne trebuie o scuza (ca nu putem asa din senin ca am parea nebuni). O fi bine? Adica mai exact… dupa ce facem chestiile astea, ne e bine?
Ne ascundem uneori si dupa presiunea societatii. “Saraca… nu a reusit sa ….(nu stiu ce)… era presiunea prea mare”.
Sau: suntem de atata timp impreuna. Era cazul sa ne casatorim. (Atentie! Nu pentru ca “ne iubim de atata timp”).
Sau: s-a insurat toata gashka… era cazul sa o fac si eu. (Asta mi se pare geniala!)
Sau: vreau sa plec din aceasta firma pentru ca a fost promovat altcineva in locul meu desi eu am fost primul om in acel departament. (Asa, si? Ti s-a garantat promovarea la angajare?)
Sau: toti prietenii nostri merg la mall in seara asta. Hai si noi! (Asta e spiritul de turma care imi place mie mult!)
Si cred ca as putea continua zile in sir. Ca exemple am, slava Domnului!

Stiti voi insa de ce vroia Ssassa la Ptica fara mami? Pentru ca Ptica o rasfata. Mami o mai si cearta din cand in cand. Ptica nu. Pentru ca nepotii sunt pentru unii bunici (si nu fac o regula din asta) cu totul altceva fata de ceea ce sunt copiii pentru parinti. E alt rasfat acolo… e cu totul neconditionat, poate si pentru ca (sau poate mai ales pentru ca) se intalnesc rar cand e o distanta la mijloc.
Si copilul stie ca la bunica e bine. Instictiv cauta acest bine. De aia plang cand sunt mici, ca sa ne anunte ca ceva nu e “bine”.

Si revin la “ne e bine”. Noi oamenii mari facem atatea tampenii pentru ca instinctiv ne cautam starea de bine. Dar cand nu o gasim (si exemplele de mai sus, la o analiza atenta, pot ilustra ca nu o gasim)… avem puterea sa recunoastem? Sau plangem in interior, de teama sa nu ne auda cineva?